La dolce vita

Când auzim expresia "la dolce vita" gândirea ne propaga într-un spaţiu lipsit de griji, înconjurat de lux unde tot ce avem de făcut este să ne bucurăm de "dulcea viaţa". Despre asta să fie vorba oare în filmul "La dolce vita " regizat de Federico Fellini, film ce a obţinut premiul Palme d'Or în 1960, premiul Oscar pentru cele mai bune costume alb-negru în 1962, premiul David di Donatello pentru cel mai bun regizor în 1960 dar şi premiul Satellite pentru Best Classic DVD în 2005? Auzind frecvent atât această expresie dar şi despre impactul pe care l-a avut acest film asupra altor capodopere, despre faptul că a marcat o generație de creatori, a pus pecetea peste o epocă și a obligat arta filmului să evolueze, să se distanțeze de propriile repere de valoare, m-am întrebat dacă pelicula lui Fellini exprima fericirea simplu.

Vizionând şi analizând filmul, am observat că acesta este dulce în aparenţă dar amar în substanţă. “La Dolce Vita’’ e poate cel mai extravagant film european în care este surprins grotescul şi ineditul incidental şi expuse cu o ironie evidentă şi echilibru. Fellini pare afectat de evenimente şi ca o consecinţă, cadrele sale se înfruntă în sentimente de amuzament, revolta, uimire. În "La dolce vita" viaţa ne este înfăţişată cu obiectivitate, cu părţile sale urâte, cu ororile sale, dar şi cu frumuseţea sa. Trebuie să învăţăm să vedem părţile bune, să vedem frumuseţea ascunsă a lucrurilor, aşa cum o văd adesea copiii.
Secvenţa de început prezintă două elicoptere zburând deasupra ruinelor antice şi clădirilor postbelice ale Romei, unul cu statuia lui Iisus suspendată văzută ca o binecuvântare, dar pe moment ce se apropie, vedem o expresie tristă pe faţa sa, şi un altul avându-i ca pasageri pe jurnalistul Marcello şi doi paparazzi în căutarea unei ştiri senzaţionale pentru tabloidul sau. Printr-o privire rapidă, se deosebeşte caracterul reformării, demnitatea se transforma în senzaţional.

Filmul urmăreşte traseul ziaristului Marcello Rubini (Marcello Mastroiani) prin diverse cercuri ale înaltei societăţi italiene a anilor '50, timp de şapte zile şi şapte nopţi.
Lăsând în urma existenţa sa provincială, Rubini vine la Roma cu intenţia de a cunoaşte celebritatea. El îşi doreşte foarte mult să facă ceva serios cu viaţa sa dar fără să vrea, curând se vede prins într-o lume coruptă din care nu lipsesc amorurile efemere, dintre care le menţionăm pe Emma, logodnica sa alături de care trăieşte şi care deşi îl iubeşte şi visează la o căsătorie tradiţională este prea posesiva şi nu prea dă atenţie dorinţelor lui Marcello privind viaţa; prostituata Maddalena şi starul american Sylvia. De altfel, propriul său tată îi este un necunoscut, iar ‘’soarta ‘’prietenului Steiner, care aparent este fericit în viaţa de familie şi care-şi maschează perfect pornirile violente şi sumbre, îl răvăşeşte.Admirator doar al femeilor pe care le consideră o formă de artă, Marcello este un jurnalist ratat, un intelectual incapabil să-şi găsească adevărata vocaţie, un suflet neliniştit aflat într-o căutare de sine permanentă şi fără succes -"Eu doar pierd timpul. Nu menajez nimic niciodată. Odată aveam ambiţie, dar acum cred că pierd tot."  .

Imaginea pisicii de mare moartă din finalul filmului este o metaforă a deşertăciunii existenţiale a unei întregi clase sociale. Animalul marin este mort, dar are ochii deschişi, făcându-i pe privitori să se întrebe dacă este viu sau mort. Privind la acea vietate, Marcello nu sesizează asemănarea sa cu animalul mort, dar care pare viu. Chemarea sa ardentă de către chelneriţa adolescentă Paola (aflată la o mică distanţă, peste un teren mlăştinos) pare că vine de undeva de departe, din lumea celor vii. Dar cuvintele ei sunt risipite de vânt şi înecate în valuri, iar Marcello nu este capabil să le înţeleagă şi se alătură din nou aceluiaşi cortegiu funebru de prieteni.

 Filmul nu este neapărat portretul unei societăți; mai degrabă este o călătorie de jur împrejurul propriului sine, este o frescă a propriei ființe, reflectată în realitățile și oamenii cu care se confruntă. Ziaristul monden, scriitorul ratat, Rubini, este conștiința omului modern care în încercarea de a stăpâni viața și înțelege realitatea este înfrânt și subjugat de ea.
"La dolce vita" este fără îndoială idee, mesaj."Prin La dolce vita” filmul a devenit leading-force în multe domenii arătând că forța unei capodopere estetice are implicații colaterale în multe alte domenii ale vieții, așa cum poate numai filmele lui Chaplin au avut inaintea lui deci este un film ce trebuie vizionat fara urma de indoiala.Eu l-am vizionat si il recomand tuturor celor care vor sa descopere ce este aceea o capodopera cinematografica.

 https://www.youtube.com/watch?v=lHpCgL4jZZU

                                                                    

                                           Trailerul filmului "La dolce vida"

https://www.youtube.com/watch?v=The8Xi6fKOE

                                       Celebra scena "La fontana di trevi"